Criza lui Tăriceanu

Pericolele pentru economia românească nu vin atât din exterior, cât din interior. Într-un moment în care lumea traversează cea mai gravă criză financiară de după Marea
Depresiune din 1929, Guvernul Tăriceanu lasă impresia că se află pe o altă planetă, pe care liniştea şi voia bună au pus stăpânire. Obsedate de alegeri, autorităţile aruncă cu bani şi-n stânga, şi-n dreapta, fără să se gândească la ziua de mâine, care ne-ar putea readuce cu picioarele pe pământ, dar într-un mod cu totul neplăcut. Nimeni nu spune să nu măreşti pensiile sau salariile când ai creştere economică şi la buget vin mai mulţi bani. Dar, în România se consumă mult mai mult decât se produce, iar inflaţia restabileşte echilibrul pe piaţă prin reducerea puterii de cumpărare. Ce este atât de greu de înţeles că, în pofida creşterii substanţiale a pensiilor şi salariilor, românii o duc tot prost? S-a încercat temperarea ascensiunii preţurilor prin importarea bunurilor şi serviciilor
pe care nu le acoperă producţia internă. Dar, ignorarea regulilor jocului economic ne-a aruncat din lac în puţ. După o asemenea mişcare, inflaţia a venit în jos, însă deficitul de cont curent şi datoria externă au luat-o în sus, fapt ce a făcut economia românească deosebit de vulnerabilă la şocurile externe. Premierul Tăriceanu avea dreptate când îi sfătuia, zilele trecute, pe români, să nu intre în panică, deoarece jucăm într-un alt film, diferit de cel american.

Băncile europene care au investit în România nu au fost afectate de criza creditului american în mod direct, ci indirect prin faptul că banii au devenit mai greu de găsit şi mai scumpi. Băncile-mamă vor continua deci să trimită bani băncilor-fiică din România, dar în cantităţi mai mici decât până acum. Românii vor putea să se împrumute şi să cumpere ceea ce au nevoie, dar într-un ritm mai lent. Încetinirea creşterii consumului va duce la diminuarea importurilor şi a deficitului extern.

De asemenea, economia va fi mai puţin dinamică, deoarece consumul este principalul ei motor de creştere. Nu vom mai avea ritmuri de 8-9%, ci de 5-6%. Astfel de evoluţii nu duc la criză, ci la ajustări bine-venite, care vor reduce
dependenţa ţării de finanţarea externă şi vor crea condiţiile unei creşteri economice neinflaţioniste. Premierul Tăriceanu n-ar fi greşit nici dacă ar fi spus românilor că actuala criză a creditului american ne face mai mult bine decât rău. Guvernanţii noştri spun însă una şi fac alta. Noua rectificare bugetară, în loc să sprijine economia să devină mai competitivă, favorizează consumul, care, din cauza caracterului său excesiv, ne reduce puterea de cumpărare şi ne înglodează în datorii externe, într-un moment în care – atât FMI, cât şi OCDE – cred că Europa este mai aproape de recesiune decât America. Miniştrii de Finanţe din zona euro s-au întâlnit recent la Nisa pentru a căuta măsurile care se impun într-o asemenea situaţie.

Ei au decis să se dea o marjă de manevră cheltuielilor publice. Pactul de stabilitate prevede, de altfel, că guvernele pot lăsa bugetele să se deterioreze în perioadele de creştere lentă sau stagnare, cu condiţia ca limitele fixate la Maastricht pentru deficitul public să nu fie depăşite. Nu toate ţările pot beneficia de un asemenea mecanism, ci numai acelea care în anii de boom economic au strâns bani albi pentru zile negre. Deci nici în asemenea condiţii nu se pune problema derapajelor bugetare. Guvernanţii noştri fac însă exact pe dos. În loc să strângă bani când economia „duduie”, pentru a-i da un balon de oxigen când dă semne de sufocare, îi risipesc.

Ce poate acuza mai mult guvernul de autism, de rupere a contactului cu lumea exterioară şi trăire excesivă a unei vieţi interioare decât faptul că în timp
ce omenirea traversează cea mai profundă criză financiară din ultimii 80 de ani, care scumpeşte costul banilor de la o zi la alta, Ministerul Finanţelor se pregăteşte să facă un nou împrumut extern pentru acoperirea găurilor din buget. Premierul a făcut bine că le-a spus românilor să nu se teamă de criza internaţională. Corect. În condiţiile actuale, trebuie să ne fie frică de Cabinetul Tăriceanu.